sf

Sfatul Țării 1918 (istoria.md)

Sfatul Țării a fost Parlamentul guberniei Basarabia, iar, după proclamarea Republicii Democratice Moldovenești, a fost organul legislativ al noii republici, care avea să proclame Unirea cu Regatul României în 1918.

Sfatul Ţării a fost Parlamentul guberniei Basarabia iar, după proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, a fost organul legislativ al noii republici, care avea să proclame Unirea cu Regatul României în 1918.

După Revoluţia din Februarie din cadrul Imperiului Rus şi încetarea ostilităţilor dintre Rusia şi Puterile Centrale din cadrul Primului Război Mondial, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări şi congrese ale reprezentanţilor diferitelor clase sociale sau organizaţii profesionale pentru discutarea viitorului ţării. În perioada 6 – 7 februarie 1917, a fost convocat un congres al reprezentanţilor locuitorilor de la sate, care a votat o moţiune care a cerut autonomia şi formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învăţătorilor şi ale soldaţilor, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie.

În aprile 1917, a fost creat Partidul Naţional Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariţia căruia a avut o importantă contribuţie un număr de refugiaţi din Transilvania şi Bucovina.

Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostăşesc din Chişinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie naţională şi teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor. În acelaşi timp, Adunarea Naţională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecţiei Guvernului provizoriu rus de la Petrograd.

În perioada 23 – 27 octombrie 1917, consiliul ostăşesc a proclamat autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării ca organ legislativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau români, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec.

Prima şedinţă a Sfatului Ţării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 şi a fost ales ca preşedinte Ion Inculeţ. În decursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării şi s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 – 28 mai 1918, iar cea de-a doua sesiune, a fost convocată prin Înalt Decret Regal, ţinându-şi lucrările între 25-27 noiembrie 1918.

După ce la data de 2 martie 1918, Ion Inculeţ şi-a dat demisia din conducerea Sfatului Ţării, fiind numit ca ministru fără portofoliu pentru Basarabia, a fost numit ca preşedinte al Sfatului Ţării omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918) şi apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918). La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Ţării s-a autodizolvat.

Până la şedinţa din 27 martie a Sfatului Ţării, comitetele ţinuturilor din Bălţi, Soroca şi Orhei au fost consultate în privinţa Unirii cu Regatul României. Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat în favoarea Unirii cu România cu următoarele condiţii:

Sfatul Ţării urma să ducă la bun sfârşit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecţiuni de guvernul român;
Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Ţării, ales prin vot democratic;
Sfatul Ţării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor şi oraşelor şi avea să numească funcţionarii administraţiei locale;
Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
Legile locale şi forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanţilor locali;
Drepturile minorităţilor urmau să fie garantate prin lege şi respectate în statul român;
Doi reprezentanţi ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputaţi proporţional cu populaţia regiunii;
Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret şi universal;
Noua Constituţie urma să garanteze libertatea cuvântului şi a religiei;
Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracţiuni politice în timpul revoluţiei.
Din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”. După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia în noiembrie 1918, Sfatul Ţării a votat o moţiune prin care aproba unirea fără condiţii cu România, exprimându-şi încrederea în viitorul democratic al noului stat, în care nu mai era nevoie de o protecţie specială pentru Basarabia.

Sfatul Ţării şi rolul său în procesul Unirii Basarabiei cu România

Ruptă de la Patria-mamă în 1812, Basarabia şi adevăratul ei trecut istoric au fost un subiect tabu pentru românii dintre Prut şi Nistru, ba chiar şi pentru cei de peste Prut. Dar, în ultimii ani, această ramură răsăriteană a românismului, care a fost supusă decenii la rând unei diabolice politici de deznaţionalizare, a început să dea incontestabile semne de viaţă.

Odată cu intensificarea procesului de prăbuşire a totalitarismului comunist, tot mai mare devine interesul faţă de adevărata noastră istorie, faţă de tot ce a fost ţinut sub şapte lacăte şi acoperit cu vălul minciunii. În acest sens, anii 1917-1918 constituie, în istoria românilor cuprinşi în spaţiul dintre Prut şi Nistru, punctul culminant al tuturor frământărilor şi aspiraţiilor spre descătuşarea lor spirituală şi spre libertate.

Unirea Basarabiei cu Patria-mamă prin Actul de la 27 martie 1918 s-a înscris cu litere de aur în istoria românilor. Acest act a pus capăt unei mari nedreptăţi istorice ce a pornit de la 1812, anul cotropirii Basarabiei de către Rusia ţaristă.

Acest eveniment crucial din istoria noastră nu s-a produs pe loc gol. El a fost pregătit de personalităţi remarcabile ale neamului din generaţiile precedente, precum şi cu ajutorul „Sfatului Ţării”.

Ideea înfiinţării „Sfatului Ţării” ca organ ce urma să întocmească toate legile „…care privesc viaţa dinlăuntru a Basarabiei potrivit obiceiurilor vechi ale ţării”, s-a ivit odată cu înfiinţarea Partidului Naţional Moldovenesc.

Sfatul Ţării urma să fie organul superior al Basarabiei, care va scoate provincia din acea situaţie îngrozitoare în care se găsea ea.

Sfatul Ţării a fost chemat să înlăture dezastrul şi anarhia din ţară. Entuziasmul patriotic din sufletul fiecăruia era dictat de iubirea faţă de Patrie, şi anume acest organ superior al Basarabiei a demonstrat devotamentul faţă de patrie, de aceea a şi fost susţinut de toate păturile sociale.

Sfatul Ţării trebuia să se bizuie pe legi, şi întrucât justiţia este scutul legilor şi al ordinii, aceasta nu a întârziat să-l susţină.

Sfatul Ţării a fost Parlamentul guberniei Basarabia iar, după proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, a fost organul legislativ al noii republici, care avea să proclame Unirea cu Regatul României în 1918.

După Revoluţia din Februarie din cadrul Imperiului Rus şi încetarea ostilităţilor dintre Rusia şi Puterile Centrale din cadrul Primului Război Mondial, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări şi congrese ale reprezentanţilor diferitelor clase sociale sau organizaţii profesionale pentru discutarea viitorului ţării. În perioada 6 – 7 februarie 1917, a fost convocat un congres al reprezentanţilor locuitorilor de la sate, care a votat o moţiune care a cerut autonomia şi formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învăţătorilor şi ale soldaţilor, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie.

În aprile 1917, a fost creat Partidul Naţional Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariţia căruia a avut o importantă contribuţie un număr de refugiaţi din Transilvania şi Bucovina.

Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostăşesc din Chişinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie naţională şi teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor. În acelaşi timp, Adunarea Naţională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecţiei Guvernului provizoriu rus de la Petrograd.

În perioada 23 – 27 octombrie 1917, consiliul ostăşesc a proclamat autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării ca organ legislativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau români, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec.

Prima şedinţă a Sfatului Ţării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 şi a fost ales ca preşedinte Ion Inculeţ. În decursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării şi s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 – 28 mai 1918, iar cea de-a doua sesiune, a fost convocată prin Înalt Decret Regal, ţinându-şi lucrările între 25-27 noiembrie 1918.

După ce la data de 2 martie 1918, Ion Inculeţ şi-a dat demisia din conducerea Sfatului Ţării, fiind numit ca ministru fără portofoliu pentru Basarabia, a fost numit ca preşedinte al Sfatului Ţării omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918) şi apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918). La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Ţării s-a autodizolvat.

Până la şedinţa din 27 martie a Sfatului Ţării, comitetele ţinuturilor din Bălţi, Soroca şi Orhei au fost consultate în privinţa Unirii cu Regatul României. Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat în favoarea Unirii cu România cu următoarele condiţii:

Sfatul Ţării urma să ducă la bun sfârşit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecţiuni de guvernul român;
Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Ţării, ales prin vot democratic;
Sfatul Ţării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor şi oraşelor şi avea să numească funcţionarii administraţiei locale;
Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
Legile locale şi forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanţilor locali;
Drepturile minorităţilor urmau să fie garantate prin lege şi respectate în statul român;
Doi reprezentanţi ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputaţi proporţional cu populaţia regiunii;
Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret şi universal;
Noua Constituţie urma să garanteze libertatea cuvântului şi a religiei;
Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracţiuni politice în timpul revoluţiei.
Din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”. După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia în noiembrie 1918, Sfatul Ţării a votat o moţiune prin care aproba unirea fără condiţii cu România, exprimându-şi încrederea în viitorul democratic al noului stat, în care nu mai era nevoie de o protecţie specială pentru Basarabia.

Sfatul Ţării şi rolul său în procesul Unirii Basarabiei cu România

Ruptă de la Patria-mamă în 1812, Basarabia şi adevăratul ei trecut istoric au fost un subiect tabu pentru românii dintre Prut şi Nistru, ba chiar şi pentru cei de peste Prut. Dar, în ultimii ani, această ramură răsăriteană a românismului, care a fost supusă decenii la rând unei diabolice politici de deznaţionalizare, a început să dea incontestabile semne de viaţă.

Odată cu intensificarea procesului de prăbuşire a totalitarismului comunist, tot mai mare devine interesul faţă de adevărata noastră istorie, faţă de tot ce a fost ţinut sub şapte lacăte şi acoperit cu vălul minciunii. În acest sens, anii 1917-1918 constituie, în istoria românilor cuprinşi în spaţiul dintre Prut şi Nistru, punctul culminant al tuturor frământărilor şi aspiraţiilor spre descătuşarea lor spirituală şi spre libertate.

Unirea Basarabiei cu Patria-mamă prin Actul de la 27 martie 1918 s-a înscris cu litere de aur în istoria românilor. Acest act a pus capăt unei mari nedreptăţi istorice ce a pornit de la 1812, anul cotropirii Basarabiei de către Rusia ţaristă.

Acest eveniment crucial din istoria noastră nu s-a produs pe loc gol. El a fost pregătit de personalităţi remarcabile ale neamului din generaţiile precedente, precum şi cu ajutorul „Sfatului Ţării”.

Trebuie să ţinem cont de rolul Sfatului Ţării atât în provincie, cât şi asupra marelui eveniment de la 27 martie 1918. Cred că a dat dovadă de devotament, de dragoste şi respect faţă de popor şi ţară, deoarece în acea scurtă perioadă, Sfatul Ţării a adoptat o seamă de hotărâri, fiecare constituind un pas spre încheierea logică a luptei de eliberare naţională – Unirea. Acestea au fost: proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii Democrate Moldoveneşti, proclamarea independenţei Republicii la 24 ianuarie 1918 şi însuşi Actul Unirii din 27 martie 1918. Numai poporul însuşi şi anume poporul unit după teritorii, poate să-şi conducă ţara, iar nu un grup de persoane fără răspundere. Scopul Sfatului Ţării era de a merge pe calea libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. Aceasta era obligaţia lui înaltă şi sfântă. Sfatul Ţării, creat de către elementele democratice şi revoluţionare, trebuia să devină pavăză pentru interesul oamenilor ce muncesc, trebuia să le dea pământ şi libertate. De aceea evenimentele din Basarabia erau urmărite cu mult interes de către românii de pretutindeni, iar activitatea Sfatului Ţării din acele zile trezea entuziasmul lor şi credinţa că va veni ziua când toate teritoriile strămoşeşti vor fi întregite.
În ciuda tuturor intrigilor ce se plăsmuiau atât în interiorul republicii, cât şi în afara ei, tendinţele fireşti spre unire nu mai puteau fi oprite de nimeni şi activiştii Sfatului Ţării, în condiţii riscante pentru viaţă, au depus eforturi mari pentru a apropia acea zi, ce a intrat în istorie ca ziua Unirii. Şi iată că idealul întregii naţiuni a fost împlinit. La 27 martie 1918 a fost votat Actul Unirii, care a constituit punctul culminant în activitatea Sfatului Ţării şi a tuturor luptătorilor români din Basarabia. După cum a spus regele Ferdinand I în telegrama trimisă de la Bucureşti: “după votarea actului Unirii, efortul patriotic al Sfatului Ţării a fost încununat de succes”.

Cred că Sfatul Ţării a dovedit că idealurile se pot înfăptui şi că oamenii reuniţi în jurul unei idei mari pot hotărî soarta unei naţiuni.

Din amintirea lui Ovidiu Topa

De ziua de Sfântul Ioan, în luna iunie 1917, stil vechi, iar în stil nou pe 7 iulie, trei tineri bucovineni, profitând de libera trecere dintre Bucovina, ocupată de trupele ruse şi Basarabia, pleacă spre Chişinău, decişi să predea lecţii de limbă şi literatură română fraţilor dintre Prut şi Nistru. Se numeau Liviu Marian, fiul cunoscutului folclorist Simion Florea Marian, George Tofan şi Ovidiu Popa. Acesta, născut la 17 mai 1891 în localitatea Rarauncea, fiu al lui Dimitrie Popa, preot stavrofor şi profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, avea să fie, mai târziu, profesor de istorie la Şcoala Normală de băieţi şi la liceul Mitropolitul Silvestru din Cernăuţi, iar după pierderea Bucovinei de Nord, în iunie 1940, la mai multe licee bucureştene.

La 27 martie st. v. 1918 s-a convocat Sfatul popular pentru a vota Unirea. Adunarea s-a ţinut în frumoasa sală a marelui liceu de stat no. 3, pe strada Sadovskaia. Eu ca funcţionar de guvernământ mă aflam într-o cameră învecinată cu sala festivă. în camera aceasta veneau unii dintre vorbitori pentru a-şi pregăti vorbirea. Aici l-am cunoscut pe autorul romanului în preajma revoluţiei, Constantin Stere care avea să rostească în ruseşte o mare vorbire pentru a convinge să voteze pentru unire, mai ales pe aceia dintre moldoveni care erau mai înstrăinaţi sau pe străini. Era agitat şi se plimba încolo şi încoace mai mult de un ceas înainte de a intra în sala de şedinţe. A vorbit frumos şi a fost aplaudat.

S-a păşit la votare. Majoritatea covârşitoare a votat pentru unire. Numai câţiva ucraineni, ruşi şi evrei au votat împotrivă, unii dintre dânşii abţinându-se de la vot. Tot oraşul era în sărbătoare în această zi frumoasă de primăvară timpurie, în care puteai vedea înfloriţi chiar unii cireşi. Şi cu toate acestea, ieşind din clădirea împodobită cu frumoase steaguri tricolore am dat de un grup de oameni mai trişti. Au fost cursiştii mei transnistrieni care-mi spuneau „cu câtă plăcere am schimba noi cursul Nistrului, numai ca să încăpem şi noi în graniţele României”.

Seara, Preşedintele Consiliului de Miniştri al României, Alexandru Marghiloman a dat un banchet la care au participat vreo 200 de persoane. Am fost invitaţi şi noi refugiaţii, cu toate că eram adversari politici ai germanofilului Marghiloman. S-au ţinut vorbiri frumoase şi entuziaste. A vorbit şi câte un reprezentant al minorităţilor. După isprăvirea banchetului, am aşteptat la poarta de ieşire. La trecerea lui Marghiloman, însoţit şi de militari superiori germani, noi bucovinenii şi ardelenii i-am făcut o manifestaţie, strigând din răsputeri: „Noi vrem Ardealul şi Bucovina”. Bietul Marghiloman, care-l avea la dreapta sa pe neamţ, a întors mâinile spre noi, spunând: „Eu am făcut ce am putut, vor veni alţii şi vă vor da restul ce ni se cuvine.”

Un „trăiască” puternic a urmat cuvintelor frumoase rostite de acest patriot român, care la Bucureşti, sub ocupaţia germană, s-a înconjurat de mai mulţi bucovineni şi ardeleni, rămaşi acolo, întrebuinţându-i formal ca servitori, pentru a-i salva pe aceşti „dezertori” de la moarte, dacă ar fi dat nemţii de ei.”

Bibliografie (surse):

Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Editura Humanitas, 1991.
Cristina MORARU, eleva cl. IX-“B”, Liceul “Spiru Haret”, preluat de pe http://27martie.wordpress.com/2009/03/08/sfatul-tarii-si-rolul-sau-in-procesul-unirii-basarabiei-cu-romania/
Un memorialist necunoscut: Ovidiu Ţopa de Barbu Cioculescu, preluat de pe http://www.romlit.ro/un_memorialist_necunoscut_ovidiu_opa

Sursa: istoria.md

O parere despre “Sfatul Țării 1918 (istoria.md)

  1. Cele Mai Frumoase Texte Unioniste – (2)
    ——————————————————–
    Visez s-ajung în România !

    de Nicoleta Rotaru,
    elevă în clasa XII-ea la liceul „Onisifor Ghibu” din Chișinău
    Premiul 1 la Festivalul de Poezie Patriotică, ediția a 7-ea, 2014

    1.
    Eu nu am fost nicicând în România
    Şi mâna nu am dat cu fraţi de peste Prut.
    Nu am jucat cu ei “Hora Unirii”,
    Dar mult aş vrea pământu-i să-l sărut.
    2.
    Nu am cântat “Deşteaptă-te Române”
    Lângă un suflet ce simte acelaşi dor.
    Însă am iubit, slăvit, purtat în suflet
    Acelaşi imn, acelaşi plai, acelaşi viitor.
    3.
    Eu încă nu am fost în România,
    Însă pe Decebal şi Burebista
    Îi ştiu din Daciada lui Silvestru şi Dabija,
    Din draga “LA” citind revista.
    4.
    Ştiu! Mulţi visează să colinde lumea
    Să cucerească culmi, să urce munţi.
    Eu astăzi am nevoie de străbuna
    Ţara de la care fost-am smulşi.
    5.
    Nu mi-am văzut Pământul, mamă,
    Pe care în inimă îl port pe veci,
    Dar recunsoc că scumpă-mi este ţara
    Unde am crescut şi am urcat poteci.
    6.
    Îmi place peste râu să îi admir glia
    Să stau pe mal şi să privesc tăcând.
    Nu îmi doresc mai mult decât crescând,
    S-ajung nu doar cu sufletul în România.
    ––––––––––––––––––––––––––—————

Lasa un comentariu

Top